joi, 6 iunie 2013

Povestea de seară - Dulapul zburător


Dulapul zburător

 
A fost odată ca niciodată un baieţel, pe nume Robert, să fi fost cam de vreo 7 anişori. Robert era un copil ca mai toţi copiii, se juca, era vesel, avea prieteni, însă nu-i plăcea ordinea. Peste tot în cameră, în pat, în dulap erau aruncate şosete murdare, haine pe dos şi pantaloni murdari. Robert tot timpul era grăbit, vroia să se joace cât mai mult, să alerge cu prietenii lui, să se uite la desene animate, iar de ordine în niciun caz nu avea timp.
 
Dulapul lui, bietul de el, arăta ca un om gras care nu-şi mai poate închide pantalonii. Uşile erau larg deschise, iar hainele năvăleau precum viperele. Daca vroiai să îţi iei un pulover sigur îţi cădeau în cap vreo patru cinci şepci. Dacă te încăpăţânai să cauţi pantalonii de mers la şcoală, cu siguranţă că te loveau în cap ca o lovitură de trăsnet patinele cu rotile ale lui Robert.
 
Şi într-o zi, dulapul lui Robert nu mai suportă să fie ca un coş de gunoi.
 
- Nu! Nu! Nu! spuse dulapul. Vreau să arăt şi eu ca un dulap normal. De dimineaţă când se trezeşte stăpânul meu, mă aleg cu un şut în uşi. Miros tot timpul a şosete murdare şi a haine transpirate. De azi, vreau sa am viaţa mea de dulap ce merită respectat! Bine că m-am deşteptat odată … spuse dulapul, zâmbind amar.
 
Şi după aceste vorbe, dulapul lui Robert se opinti de cîteva ori, deschise ferestrele şi zbură pe geam. Daa! de astăzi era un dulap zburător. 
 
Nu vă spun ce vâlvă s-a facut în cartier. Un dulap zburător!! În zbor, dulapului i s-au deschis uşile şi au început să cadă mănuşi, şosete, pantaloni. Deja un câine a înhăţat o pereche de patine, o cioară şi-a pus o şapcă portocalie cu cozorocul la spate, iar o pisică alerga cu crosa de hockey în gură. Două vrabiuţe se luptau din răsputeri să pună ciocul pe o pereche de ochelari de soare.  
 
Dar unde s-o fi dus dulapul? Avea dreptate să fie suparat, dar chiar să zboare? Oare o fi plecat de tot? Ei bine, că nu! Dulapul de care vă povesteam s-a cocoţat în vârful celui mai înalt bloc, şi-a deschis uşile să se însorească, a început să-şi facă vânt cu un evantai iar deasupra sa a postat mare o pancartă:  
 
ACEST DULAP REFUZĂ SĂ MAI FIE UN COŞ DE GUNOI! CAUT STĂPÂN ORDONAT!

Când Robert a terminat orele, s-a întors acasă. Nu întelegea de ce toată lumea se uita aşa ciudat la el. Pisica care tocmai îi înhăţase crosa de hockey a zbughit-o în burlanul de scurgere a apei de pe bloc ca sî nu fie vazută cumva de Robert. Vrabiuţele se făceau că ciripesc, în timp ce pe sub pene îşi tot îndesau ochelarii de soare.

Intrând în casă, Robert îşi aruncă ca de obicei ghiozdanul, dădu uşa de perete în cameră şi făcu doi paşi spre locul unde ştia că e dulapul pentru a se echipa de fotbal. Însă surpriză! Dulapul nu mai era!

- Cine mi-o fi furat dulapul? se văita Robert. Trebuie să anunţ poliţia. Făcând câţiva paşi spre geam, tot văicărindu-se, dintr-o dată i-a căzut privirea pe blocul turn din cartier. Acolo  şi-a văzut dulapul cocoţat. Nu-i venea să creadă! A citit şi pancarta de deasupra dulapului. A citit-o de mai multe ori pentru a fi sigur că ceea ce citeşte, citeşte corect:  

ACEST DULAP REFUZĂ SĂ MAI FIE UN COŞ DE GUNOI! CAUT STĂPÂN ORDONAT! 

Destul de repede, Robert şi-a dat seama de ce a ajuns dulapul acolo. I s-au perindat prin faţa ochilor toate scenele în care umplea dulapul cu haine în neorânduială şi momentele în care închidea uşile trăgându-le un picior.

Începu să plângă, iar printre lacrimi spuse:

- Am greşit, am fost atât de neglijent, crezând că aşa capăt mai mult timp să mă joc. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu cred că aveam mai mult timp de joacă, pentru că atunci când îmi trebuia un lucru nu ştiam de unde să-l iau şi pierdeam vremea tot căutând prin dulap. Vreau neapărat să îmi repar greşeala şi să-mi cer iertare, chiar dacă unora li s-ar părea caraghios să-mi cer iertare de la un dulap. Cu fiecare lucru ori persoană trebuie să mă port aşa cum aş vrea să se poarte ei cu mine. 

Robert coborî în goană scările blocului, alergă prin cartier şi ajunse într-un suflet în blocul turn. Merse direct la dulap, îl îmbrăţişă şi îşi ceru iertare. 

- Te rog să mă ierţi, dulapule! Nu te-am preţuit, te-am înfundat cu lucruri fără să mă gândesc că o să te sufoc cu dezordinea mea. Tu ai fost bun şi răbdător cu mine, însă ai vazut că eu tot continui să fiu dezordonat … spunea Robert printre sughiţuri.

La început, dulapul se facu că nu aude, însă i se facu milă şi văzu că Robert era într-adevăr sincer. Îşi deschise uşile, îl îmbrăţişă şi se împăcară.  

- Robert, tu îmi eşti drag. De aceea am şi stat atâta la tine în cameră. Te iert, pentru că vreau sa fii din nou stăpânul meu, însă stăpânul meu ordonat. Hai să ne întoarcem acasă! Ţine-te bine, îi spuse lui Robert: Unu, doi, trei! zburăm!

Robert zbura acum prin cartier călare pe dulap. Ajunşi în cameră, Robert începu să-şi facă ordine în dulap. Din când în când, mai suna cineva la uşă: ba un căţel care-i înapoia patinele cu rotile, o pisică care îi restituia crosa de hockey, nişte vrabiuţe ce-i dădură ochelarii de soare.

De atunci, Robert a devenit un băiat ordonat. Toate lucrurile sunt la locul lor, iar dulapul nu a mai zburat niciodată din camera lui.
           
Povestea de săptămâna trecută: Azi e petrecere în pădure.

Mai multe povești pentru copii găsiți chiar pe blogul Ralucăi - Povești pentru copii.


Zi minunată!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu